Sufletul e un dar foarte sensibil.
 La atingerea crivatului poate usor să se sparga. De atatea ori i-am adunat cioburile în palma (si palmele au început sa sangere), m-am asezat într-un colt şi am început refacerea imaginii. Nuantă la nuantă, sunet la sunet, sensibilitate... S-o arunc oare? S-o îngrop adanc să nu mai iasă? Dar tabloul nu ar fi perfect atunci. Ar ramane cu goluri mari care... cine stie cu ce risca sa se umple! Tabloul se reface. Fisurile insa raman. Dupa asta orice adiere poate sa doara. Dar ce am fi fara durere? Papusi care zambesc artificial.? Fara gust. ?Fara sens.?