Pasi spre uitare...

Nu-mi cauta vorbele printre randurile scrise demult...

Nu-mi cauta pasii prin locurile cutreierate impreuna...

Vocea mi-a pierit ascultandu-mi tacerea sufletului de prea multe ori ....

 Uita-mi chipul si treci mai departe in viata...ca si cand nu m-ai fi cunoscut vreodata.

Eu nu pot si nu vreau sa fiu altfel decat sunt…

Nu am de unde darui iubire…

Sufletul meu a secat demult…

Nu te trage tarash dupa sufletu-mi inghetat de furtunile vietii…

Nu pot cere ceva ce nu pot oferi la schimb…

Stiu ca intelegi,dar nu vrei sa accepti ….insa va trece !

Uraste-ma …si am sa fiu mai fericita,decat sa te tarasc intr-o lume umbrita,unde nu e pic de lumina…

Imi primesc cu bratele deschise loviturile crancene ale furtunii…

Inca am puterea de a ma tine pe picioare ,de una singura…

Tu stii ca nu accept sprijn ,dimpotriva…imi place sa tin in frau orice vrea sa ma doboare !

Chip de lut ...!

Nu incerca sa intri cu forta in sufletul meu. Sunt cioburi ale viselor mele sfaramate peste tot. S-ar putea sa te ranesti. Nu te stradui sa-mi vinzi iluzii. Le-am cumparat pe toate. Nu mai am unde sa le pun, nu mai stiu ce sa fac cu ele. Nu te chinui sa ma faci sa plang. Lacrimile mele sunt putine si pretioase. Le daruiesc cu zgarcenie. Si am invatat de mult ca cine ma va face sa plang nu merita lacrimile mele. Iar cine le merita nu ma va face sa plang. Nu te osteni sa ma eliberezi. Doar eu am cheia de la colivia mea. Nu te cazni sa ma faci sa vorbesc. Cuvintele mele sunt inutile si nu au viata. Nu te trudi sa-mi alungi cosmarurile. Nu doar somnul ratiunii naste monstri ci si absenta iubirii. O piatra e deajuns sa sparga un geam. O propozitie e deajuns sa franga o inima. O secunda e deajuns sa te indragostesti. Si o neintelegere e suficienta sa strice o prietenie.

Cine da,lui isi da ...Cine face,lui isi face !

Langa un satuc de munte, in hatisuri nepatrunse,


Un batran, adus de spate, un bordei mic isi facuse


Sub un fag cu umbra deasa, din pamant si din nuiele,


Petrecand in saracie, intre flori si pasarele.


Far' de nici-o mangaiere, far' de nici-un ajutor,
Rezemat in niste carje, sprijinea al sau picior.
Chinuit asa, sarmanul, isi ducea al vietii fir,
Pana cand l-o duce lumea din bordei, la cimitir.


Uneori, pleca batranul catre satu-n sarbatoare,
Garbovit, cu tolba-n spate, sa cerseasca de mancare,


Aratandu-si trist durerea prin zicala lui de pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!


Il stia de mult tot satul si, la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa ii da-n tolba de mancare.
El, atunci, cu voce slaba, multumea, zicand cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!


Ani in sir trecu de-a randul, multi din vremea lui murira,
Insa pe el indurarea Domnului il sprijinira.
Si din cand in cand batranul catre sat pleca, sarmanul,
Far-asi mai schimba cojocul, carja, tolba si sumanul.


Inainte lui satenii ii ieseau cu darul lor,


Ori de cate ori batranul le cerea un ajutor.


Dupa ce isi lua darul, tuturor zicea cu pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!


De-al batranului des strigat, deranjata mult, se pare,


Intr-o zi, o gospodina, doamna cu un nume mare,


Vru s-aduca la tacere glasul astui cersetor,
Ce batea de multa vreme pe la poarta tuturor.


Repede facu o paine din faina cea mai alba,
Plamadita cu otrava, si la copt a pus-o-n graba.
Cum ii dete-aceasta paine, zise-n inima ei moarta:
- De acuma, stiu eu bine, ca n-o sa mai vii la poarta!


Cersetorul primi darul, il privi cu bucurie,
Dar, frumoasa fiind painea, se gandeste s-o mai tie.
Si-i repeta si stapanei vorba lui, cu multa pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!


Dupa ce colinda satul, se intoarce la bordei
Si,-obosit, se odihneste pe un scaunel de tei.
Dar nu se-odihneste bine, ca se-arata pe carare,
Un fecior voinic si-un caine, venind de la vanatoare.


Obosit si mort de foame, si uitand ca-i de neam mare,


Cand sosira la coliba, tanarul cu voce tare,


Nemancat de-o zi intreaga, striga-n culmea disperarii:


- Mosule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mancarii?


Caci tot ratacesc de-aseara prin zavoi, cu al meu caine,


Si nu am gustat nimica, nici macar un colt de paine.


Stiu ca uneori, pe cale, oamenii, cu multa mila,


Iti mai pun ceva in tolba, ba si cei ce-o fac in sila.


- Cum sa nu? raspunde dansul, chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale paine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toata si-o mananca; potoleste-ti foamea-n pace;
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!


Dupa ce mancara painea, multumindu-i, a plecat


Spre casuta boiereasca, ce sclipea la ei in sat.
Ajungand acasa fiul, maica-sa-l imbratiseaza,
Dar deodata rau ii vine si la fata se-ntristeaza.


- Ce-i cu tine? Mama-ntreaba, spune iute ce-ai mancat?
Insa el cu vocea slaba, ii raspunde inecat:
- Doar atat mancat-am, maica, painea alba si frumoasa
Ce mi-a dat-o cersetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasa!


Un fior de groaza mare, mamei, inima-i cuprinde,


Care-si vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.


Tipa, urla de durere, constiinta nu-i da pace,


Vrea sa-l scoale iar la viata, dar nimic nu poate face.


In durere-si vede fapta cea marsava si debila


Si isi ia acum rasplata pentru gestul fara mila.


In urechi ii suna glasul mosului, trecand in pace:
,,Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Oriunde esti si vei fii...sa nu uiti ca soarele este mereu acolo...indiferent de nori, indiferent de vreme, indiferent daca ploua...soarele este acolo sus...zambeste-i cu prietenie ! Azi poate sa nasca un rasarit daca nu stim sa visam, dar tot azi poate sa nasca mii de rasarituri...si sa deseneze clipele cu zambet - naste-ti azi infinituri de rasarituri, sa stea timpul in loc! Ridica-te pe varful picioarelor si deseneaza tu, cu degetul sufletului tau frumos... cerul..., stelele..., visele..., zambetul si invata sa surazi vietii - contureaza magia vietii tale! Am rugat putin muntele sa ingenuncheze...sa poti sa il urci si zambind mi-a dat o raza de soare pe care sa ti-o daruiesc...nu e mult..., dar va lumina mereu ...si se va transforma in zambet pe chipul tau.. Traind mai mereu în aceasta frumusete si în aceasta plenara spontaneitate a clipei viata devine un dans al constiintei, o atingere calda a aripei spiritului divin care acopera cu frumusetea lui aceasta manifestare...

Uităm prea des că nu timpul este cel cu care trebuie să ne întrecem...ne-a învins de mult timpul... Să ne întrecem cu noi, cu fuga de noi...să ne întrecem cu fuga de toate... Vrem să trăim şi, paradoxal, ne grăbim spre "ieşire" fără să observăm că avem motive să ne oprim "un timp"... Să ne oprim pentru prieteni, pentru zâmbete, pentru gesturi, pentru şoapte, pentru îmbrăţişări, pentru a tremura în răcoarea serii sau pentru a simţi un timp mângâierea razelor pe obraz...pentru o strângere de mână, pentru vorbe, pentru a ne certa şi apoi a ne împăca, pentru a învăţa şi a uita ce am învăţat, pentru a transforma un lucru banal în ceva extraordinar...pentru a ne îndrăgosti sau pentru a pune patimile noastre într-un lucru mărunt, dar pe care îl iubim atât... Să ne oprim pentru ceea ce ar putea părea prea firesc: să trăim într-adevăr ..

Frumusetea zorilor cauta imbratisarea amurgului. Imbratisarea amurgului este aceea care iti cheama misterul, taina interioara, este ceea ce ramane mereu ascuns privirii omului cotidian, robotizat, care priveste cerul doar ca sa vada daca isi ia umbrela sau nu... este ceea ce doar inima poate dezvalui. Caci arta de a fi frumoasa pleaca de acolo... Ai privit vreodata viata, frumusetea, omul... doar cu inima? Sa ai senzaţia ca ochii fizici iti sunt de prisos, iar ceea ce conteaza este doar acea desfatare, acea realitate ultima ce ai impresia ca e fara de sfarsit... si pe care ajungi sa o cunosti si sa o respiri doar in interiorul tau, pentru ca nu gasesti cuvinte care sa o descrie. Sufletul tau, inima ta, trupul tau sa fie ca un cant de slava, un dor nesfarsit de frumos, de sens, un loc in care pamantul si cerul se unesc tainic sub lumina amurgului, sub lumina misterului...caci frumusetea este, in primul rand, mister!

Dorul...se naste din lipsa unei clipe, din dorinta de a retrai un sentiment placut, abandonat undeva in subconstient...Ne este dor de un loc, de un lucru, ne este dor de o fiinta draga...Ne este dor de o anumita stare ....Ne este dor de tot ce ne place si de tot la ce am tinut candva... Dorul nu are unitate de masura...Dorul se simte, se traieste...si atat... Cand ti-e dor, traiesti in tine, traiesti in amintiri, suspini, regreti, zambesti....Sa fii sincer cu tine, este minunat...sa fii sincer cu cel de langa tine, este un miracol .